Ziua de 26 februarie marchează începutul pandemiei în România. În 26 februarie 2020, românii aflau că a fost confirmat primul caz de coronavirus în țara noastră.

Suspicioși ori îngroziți, cu speranță ori temători, românii aveau să trăiască fără a avea de ales pandemia.

Azi. Doi ani de când, fără drept de apel, românii de azi, dar și cei de ieri, au trebuit să învețe să trăiască într-o pandemie.

Dar, mai contează oare? Mai stârnesc oare vreun gram de emoție de orice fel în sufletele noastre rapoartele zilnice și reci în care aflăm de noi cazuri, noi vindecați, noi morți? Numere. Doar numere care, deși ascund poate suflete, povești de viață, vieți curmate ori pur și simplu un eveniment trecător, rămân doar numere și atât.

Azi, lumea a uitat de pandemie. Și nici măcar nu e de condamnat. Azi, atenția întregii planete se îndreaptă spre război. Și cum ai putea să apuci să-ți plângi morții, când nici bine nu a crescut iarba pe mormintele lor, și alți morți își asteaptă rândul pentru a fi puși sub pământ?!

Sunt morții unei pandemii, morți pe care, îi prind grăbiți din urmă alți morți, cei ai unui război.

Noi, cei de azi, care încă suntem aici, trăim, cu siguranță, o istorie care va rămâne scrisă. Dar cum trăiești, oare, în doi ani, un secol? Ce faci, ce simți, cum simți, în doi ani o pandemie și un război? Și mai ales, cum apuci să accepți măcar toate stricăciunile lăsate în urmă, când noi și noi morți se înghesuie în cimitir?

În aceeași zi, cu un an în urmă, scriam despre primul an pandemic în România. Adunam morți, vindecați ori zile, într-un „raport” a ceea ce înseamnă pentru o țară ca România un an de pandemie.

Tot în aceeași zi, cu exact un an în urmă, scriam că pandemia, un „monstru” nevăzut, pe lângă daunele lăsate în urmă, ne-a învățat să sperăm, să ne autodepășim ori să apreciem puterea unei îmbrățișări.

Cinic și neanunțat, peste două zile, pandemia avea să mă învețe într-adevăr să apreciez puterea unei îmbrățișări. În modul cel mai crunt, greu și dureros. Și tot atunci, pandemia avea să mă dezvețe să mai sper. După o săptămână în care trăiam deja la limita dintre agonie și speranță și invers, și la doar două zile după ce cu sufletul îngenuncheat forțam niște părți pozitive ale unei pandemii, cea din urmă avea să-mi ia mama. Și să-mi ucidă totodată speranțele.

Pe 1 martie, anul trecut, sufletul mamei era doar un număr în raportul morților de Covid din ultimele 24 de ore.

„În intervalul 28.02.2021 (10:00) – 01.03.2021 (10:00) au fost raportate 53 de decese (29 bărbați și 24 femei) ale unor pacienți infectați cu noul coronavirus”. Un număr – 53. Și în spatele numărului, tot atâtea povești, una dintre ele, a mea, a ei. O poveste care rămâne nespusă, o poveste care rămâne doar un număr, alături de celelalte 52.

Acum doi ani era confirmat primul caz de coronavirus în România. Azi, aceeași zi, doi ani mai târziu, cu 2.724.479 mai multe.

63.294 de persoane au murit în urma infecției cu Covid, în decurs de doi ani.

Dar, sunt și rămân doar numere, niște simple calcule. Care nici măcar nu mai contează, căci azi, numărăm deja alți morți, morții unui război.

Și ne întrebăm poate, unii, din când în când, seara înainte de a pune capul pe pernă ori poate, în timpul zilei, doar sub forma unui gând trecător: Vor trece oare zile, luni, ani și vom face din nou rapoarte, vom aduna iar morții unui război, așteptând poate, o altă tragedie a lumii, care să umple cimitire și să producă doar… numere?

Atât de rece și, totuși, firească să fie lumea în care trăim?!

Text: Narcisa-Corina Bud

Foto: ONU și Vadim Ghirda