Bistosh

News Website

INTERVIU – Alin Stanciu: „Cred că doar prin umor societatea se poate vindeca de orice fel de traumă”

Luna iulie s-a încheiat cu un one-man-show, în distribuția actorului Alin Stanciu (Teatrul Regina Maria din Oradea), vineri seara la Curtea Artiștilor. „Vă plac bananele, tovarăși?” s-a numit piesa jucată, fiind vorba despre trimiteri la perioada comunistă, unde toată lumea se temea, era suspicioasă sau răbda de foame, mai puțin povestitorul, Robert. Robert are de toate, chiar și banane. „Vă plac bananele, tovarăși?” este însă, în mare măsură povestea tatălui, genul de om care cade întotdeauna pe picioare pentru că fiecare regim are nevoie de el. Piesa, o ascuțită satiră la adresa comunismului românesc, a câștigat Premiul regional pentru Europa la Concursul internațional de scenarii radiofonice BBC, în 2009.

Asociația ProTeatru a fost înființată în anul 2018 de tânărul actor Darius Prodan, cu scopul declarat de a promova valorile cultural-teatrale, de a susține tinerii artiști și de a ridica standardul cultural al comunității din care face parte. Biletele pentru ediția a treia din Curtea Artiștilor pot fi găsite și achiziționate de pe pagina https://proteatru.ro/bilete/.

Spune-mi pentru început ce consideri că ar fi important să știe publicul despre tine?

Ce să știe despre mine? Să vină să mă descopere. Așa, ce să zic despre mine? Sunt un tip destul de spontan, îmi place să mă simt bine cu oamenii, nici nu știu cum să-ți răspund la întrebarea asta. Cred lucrul pe care trebuie să-l știe despre mine e că exist (râde).

Care a fost momentul decisiv în vederea alegerii actoriei?

Mamă, frate, asta e o întrebare din aia „oldies, but goldies”. Prin clasa a 11-a sau a 12-a, ceva de genul. Cred că mai toată lumea cochetează cu gândul acesta, cu actoria, adică cumva, cândva ai gândul ăsta. Dar momentul decisiv a fost într-o vară, împreună cu un prieten, încercam să scăpăm de ore și era un curs de teatru. Am intrat acolo, am prins gustul și de atunci nu m-am mai dezlipit de el. N-a fost o decizie așa foarte-foarte clară, am mers cumva cum am simțit și cum m-a dus soarta.

„Trebuie să existe o conexiune între condițiile de afară, actor și public”

Preferi să rămâi singur pe scenă, doar cu publicul? Este o provocare în plus față de spectacolele în care ai ajutor din partea colegilor?

Este o provocare în plus. Sunt la a treia monogramă, am mai făcut în facultate două. Da, este o provocare în plus, depinde acum și de ce soi, de ce fel de monogramă. Sunt care folosesc al patrulea perete, cum se spune, la modul că nu interacționează direct cu publicul. „Vă plac bananele, tovarăși?” e mai interactiv, după cum ai văzut și tu, personajul e de așa natură. Chiar am cunoscut un personaj de genul ăsta, cumva așa m-am și ghidat pentru rol. Foarte prezent cu tot ce e în jur, dacă latră un câine, trebuie să existe o conexiune, trebuie să le legăm cumva la pachet, să nu joci doar singur cu publicul. Dacă trece un avion sau vine un țânțar, nu există „nu nimica”, știi, cumva ăsta e soiul. Și e o provocare nouă ca actor, dar nu știu dacă poți să-ți răspund la asta, dacă aș prefera să joc singur sau cu un partener. Pentru mine e la fel de incitant și cu un partener, și fără.

De ce crezi că poveștile sau glumele despre perioada comunistă reușesc și acum să stârnească zâmbete și atenție din partea publicului?

Bună întrebare! Cred că perioada aceasta cu comunismul, mă rog pentru părinții noștrii care chiar au trăit perioada aia nu e chiar așa comic, dar pentru noi și generațiile tinere e destul de stupid să ți se taie lumina, să ai rație la mâncare. Cred că doar prin umor societatea se poate vindeca de orice fel de traumă. Chiar am avut oameni care mi-au zis după spectacol că „am crezut că o să plâng la spectacolul ăsta, dar am râs”. Și mi-a zis cineva că are niște amintiri, undeva în pod, niște dosare, ceva chestii pe care le-a pățit el pe vremea aia, cu Securitatea, și că n-a avut curajul să urce sus, dar acum cumva are curaj. Nu că i-am făcut eu ceva, dar acesta a fost cel mai marcant pentru mine, să aud că un om, prin soiul acesta de terapie teatrală, să-și facă curaj să urce în pod, să ia alea și să le dea foc. Cred că prinde și din cauză că e stupid. Comunismul, în esență, e stupid.

„Poate că e bine pentru teatru să se întoarcă la origini din când în când”

Cum ți se par spectacolele acestea în aer liber sau în spații neconvenționale?

În vremurile astea mi se pare singura variantă. E o provocare pentru actor în aer liber, pentru că pot apărea tot felul de lucruri neprevăzute. Dar mi se pare un exercițiu bun și și eu la Oradea, împreună cu echipa de acolo, cu colegii, avem conceptul acesta în cap și-l dezvoltăm. Undeva pe vara asta o să lansăm un Comedy Club, tot în aer liber, adică terasă și scenă. Și tot în aer liber, tot pe concepul ăsta, cred că este o variantă care trebuie dezvoltată la noi, pentru că în România se merge foarte mult pe interior. Există sala de teatru și merge spectatorul și în aer liber mai puțin, mai puțin. Dar să nu uităm că teatrul așa a plecat. O piață, cineva acolo făcea niște chestii pe o scenuță, dacă era cazul, și oamenii la târg erau. Poate că e bine pentru teatru să se întoarcă la origini din când în când, că na, să nu ne luăm în cap (râde).

Ce recomandări sau sfaturi le-ai face tinerilor care vor să se apuce de teatru?

Să fie deschiși, empatici și curajoși!

Ce părere ai despre Curtea Artiștilor?

Mi se pare un lucru care, iată, se dezvoltă. Cred că e o chestie pe care trebuie să o avem în față și trebuie susținută, bineînțeles. Cultura, ca de obicei, este codașă la susținere, dar uite, comunitatea, oamenii totuși vin și susțin. Mi se pare o inițiativă bună și îi țin pumnii lui Darius pe mai departe, și vouă, să faceți să fie super mare și să luați o pădure, să faceți acolo ceva frumos, sau eu știu, o câmpie undeva. E un proiect mișto care merită și au trecut pe aici tot felul de artiști, mi-a povestit Darius: Maia Morgenstern, mă rog, eu (râde). Dar asta vreau să zic, bravo vouă și mă bucur foarte mult că mai vin și eu pe la voi, și ne vedem data viitoare!

Interviu realizat de Krisztian Bucsi
Fotografii: Krisztian Bucsi